Într-o dimineață cenușie de marți, într-un tren suburban aglomerat, o tânără derulează pe telefon fotografii cu bebelușii prietenilor ei. Obraji buhăiți. Șosete minuscule. Părinți mândri sub luminile fluorescente din bucătărie. Zâmbește politicos la imagini, apoi trece repede la o aplicație de economii, verificând cifrele cu o ușoară încruntare.
Dincolo de culoar, un bărbat mai în vârstă, într-un costum uzat, tușește, strângând o pungă de plastic cu medicamente pe bază de rețetă. Nimeni nu-i oferă un loc.
Două viitoruri diferite, în același vagon.
Una investește în tăcere în propria libertate.
Celălalt trăiește liniștit dintr-un sistem care, cândva, presupunea că toți vor avea trei copii și o casă mică.
Undeva între ei, o întrebare începe să ardă.
Adulții fără copii merg pe un „bilet gratis” spre viitor?
Varianta brutală a argumentului sună așa: oamenii care aleg să nu aibă copii ar trebui să plătească mai multe taxe, pentru că cineva trebuie să finanțeze pensiile și sănătatea de mâine.
E o afirmație provocatoare, și tocmai de aceea se răspândește atât de repede la talk-show-uri și pe feed-urile sociale.
În spatele ei stă o anxietate reală, greu de scuturat.
În multe țări sunt mai puțini bebeluși, mai mulți pensionari, și sisteme sociale construite pentru o lume care nu mai există.
Așa că atunci când un cuplu de 32 de ani spune, perfect calm, „Noi nu vom avea niciodată copii”, aproape că poți auzi, undeva în depărtare, un contabil căutând un calculator.
Luați Japonia, exemplul de manual.
Populația țării scade, iar aproape 30% dintre locuitori au peste 65 de ani. În unele localități rurale se închid școli, în timp ce azilele au liste de așteptare mai lungi decât admiterea la universitate.
Germania, Italia, Coreea de Sud, Spania: același tipar, limbi diferite.
De fiecare dată când scad ratele natalității, think tank-urile publică rapoarte care arată cum crește „raportul de dependență”. Mai puțini lucrători, mai mulți pensionari. Mai puțini bani care intră, mai mulți bani care ies.
Apoi apare întrebarea tăioasă la emisiunile radio cu telefoane în direct: „Dacă alegi să nu ai copii, nu ar trebui să plătești în plus, din moment ce copiii mei îți vor finanța pensia într-o zi?”
La prima vedere, pare logic. Copiii cresc, devin contribuabili și susțin sistemele sociale. Oamenii fără copii „consumă” pensii și servicii medicale fără să „producă” următoarea generație de contributori.
Totuși, realitatea e mai încâlcită.
Mulți părinți depind mult de stat; mulți adulți fără copii plătesc taxe mari și folosesc puține servicii.
În plus, nu fiecare copil ajunge un cetățean cu venit mare și taxe plătite la zi. Viața deraiază. Joburile dispar. Sănătatea se prăbușește.
Ideea ordonată că „mai mulți bebeluși = pensii sigure” ignoră productivitatea, automatizarea, migrația și felul în care proiectăm de fapt sistemele fiscale.
Și totuși, nucleul emoțional al argumentului nu dispare: cine duce greutatea unei populații care îmbătrânește?
Proiectarea unui sistem fiscal care să nu devină un proces moral
Să ne imaginăm, pentru o clipă, că legiuitorii chiar ar încerca serios să taxeze mai mult oamenii fără copii.
Prima problemă sare imediat în ochi: cum definești „refuză să aibă copii”?
Unii oameni își doresc cu disperare copii, dar se lovesc de infertilitate, probleme medicale sau locuire instabilă. Alții au grijă de frați, nepoți sau de părinți vârstnici în loc.
Statul nu poate să se uite în dormitoare și în inimi și să decidă cine „a încercat suficient de tare” să se reproducă.
Deci orice taxă specială ar ajunge să vizeze un fapt simplu pe hârtie: nu ai copii trecuți ca persoane în întreținere.
Asta nu e o categorie morală. E doar o căsuță într-un formular.
Există deja sisteme care merg puțin în direcția asta, dar din unghiul opus.
Franța, de exemplu, oferă reduceri mari de impozit familiilor numeroase. Cu cât declari mai multe persoane în întreținere, cu atât venitul impozabil se împarte mai mult, și plătești mai puțin.
Multe țări fac ceva similar prin credite fiscale pentru copii, deduceri sau alocații directe.
În practică, asta înseamnă că persoanele fără copii ajung adesea să plătească relativ mai mult, pentru că nu beneficiază de acele reduceri.
E o modalitate discretă, tehnică, de a recompensa parentalitatea fără a-i pedepsi pe cei care aleg alt drum.
Dezbaterea se aprinde cu adevărat când cineva încetează să șoptească și spune cu voce tare: „Da, ar trebui să-i facem intenționat pe cei fără copii să plătească în plus.”
Atunci atingi un nerv mai profund.
Sistemele fiscale nu doar colectează bani; ele spun o poveste despre ce prețuiește o societate.
Vrem ca statul să spună: „Valoarea ta e mai mare dacă te reproduci”?
Mulți aleg să nu aibă copii ca să evite transmiterea unor boli genetice, ca să-și reducă amprenta de carbon sau pur și simplu pentru că simt că ar fi nefericiți și instabili ca părinți.
A-i împinge financiar spre parentalitate nu e o politică socială neutră. E inginerie socială.
Să fim sinceri: nimeni nu face asta în fiecare zi, uitându-se la extrasul bancar și gândindu-se: „Datorez lumii un copil.”
Dacă nu îi pedepsim pe cei fără copii, atunci ce?
O cale concretă arată aproape plictisitoare pe hârtie și totuși poate fi cea mai realistă: să te concentrezi pe venit, avere și utilizarea reală a serviciilor, nu pe statutul reproductiv al oamenilor.
În loc de o „taxă pe lipsa copiilor”, unii economiști argumentează pentru impozitare progresivă mai puternică.
Cei cu venituri mari, cu sau fără copii, ar contribui mai mult.
Cei cu venituri mici și medii, deja strânși de costurile locuinței și ale îngrijirii copiilor, ar duce mai puțin.
În paralel, guvernele pot crește treptat vârsta de pensionare în linie cu speranța de viață și pot ajusta beneficiile în funcție de câți ani contribuie oamenii la sistem.
Fără judecăți morale. Doar cifre și timp.
O altă direcție este să investești acolo unde presiunea reală e cea mai mare: costul îmbătrânirii în sine.
Asigurări pentru îngrijire pe termen lung, stimulente pentru a păstra lucrătorii vârstnici în joburi adaptate și tehnologie care sprijină îngrijirea la domiciliu în locul îngrijirii instituționale scumpe.
Dacă ai văzut de aproape un azil cu personal insuficient, știi că nu e ceva abstract.
Am fost cu toții în acel moment când te uiți la părinții sau bunicii tăi și realizezi că viitorul va însemna mai mult lifturi și orare de medicamente decât poze din vacanțe.
A învinui un designer grafic de 29 de ani că nu face un copil nu angajează, prin magie, mai multe asistente.
În același timp, există o întrebare legitimă pentru oamenii care declară mândri că nu vor avea niciodată copii și plănuiesc, în schimb, să călătorească prin lume.
Ce înseamnă „solidaritate” în cazul lor?
Unii aleg să contribuie în alte moduri: economii mai mari pentru propria bătrânețe, planuri private de pensie, voluntariat sau contribuții la scheme suplimentare de sănătate ca să se bazeze mai puțin pe sistemele publice mai târziu.
O propoziție simplă stă liniștită în fundal: nimeni nu scapă de îmbătrânire.
Dacă nu crești tu însuți următoarea generație, ești totuși prins în plasa de siguranță pe care o vor finanța acei lucrători ai viitorului.
Mișcarea etică nu e să te pedepsească; e să te împingă ușor spre a-ți asuma o parte corectă, transparentă, din povară.
„Să transformi politica fiscală într-o recompensă pentru reproducere este o scurtătură periculoasă”, spune un cercetător în politici privind îmbătrânirea cu care am vorbit. „Provocarea reală este să construim sisteme care funcționează fie că fertilitatea e mare, fie că e mică. Uterele oamenilor nu ar trebui să fie un instrument bugetar.”
- Regândiți ce înseamnă „contribuție” dincolo de a avea copii.
- Recompensați îngrijirea reală, fie pentru copii, vârstnici sau rude cu dizabilități.
- Folosiți tranșe fiscale progresive, clare în locul penalizărilor speciale.
- Direcționați veniturile suplimentare către pensii, îngrijire la domiciliu și personal medical.
- Vorbiți onest despre îmbătrânire, în loc să externalizați problema către părinți.
Un viitor în care valoarea ta nu e măsurată printr-un certificat de naștere
E tentant să cauți vinovați simpli când bugetele scârțâie și demografia se schimbă.
„Cei fără copii” e o etichetă ușoară. Curată, țintibilă, încărcată emoțional.
Părinții se simt epuizați și întinși financiar; îi văd pe alții trăind vieți flexibile, fără copii, și gândesc: „Noi facem toată munca grea, iar ei doar plutesc.”
Oamenii fără copii se simt judecați pentru o alegere personală sau pentru o durere privată și împinși să-și justifice întreaga existență în termeni economici.
Nicio parte nu câștigă cu adevărat acel argument. Doar îi lasă pe toți puțin mai amărâți.
Există o altă perspectivă.
În loc să întrebăm „Ar trebui ca cei fără copii să plătească mai mult?”, întrebarea mai ascuțită este: „Cum împărțim costurile îmbătrânirii în mod echitabil, având în vedere cum trăiesc oamenii acum?”
Unii vor contribui prin creșterea copiilor.
Alții vor contribui plătind taxe mai mari, construind companii, inventând instrumente care fac îngrijirea mai ușoară sau asumând roluri neplătite de îngrijire care apar rar în dezbaterile de politici.
Un sistem fiscal uman recunoaște acest amestec, fără să transforme viețile private în pedeapsă publică.
Când trenul intră în oraș, tânăra își pune telefonul deoparte. Undeva, un ministru de finanțe se uită la un grafic cu o piramidă a populației care arată mai degrabă ca un stâlp.
Bătrânul cu punga de medicamente se ridică încet, sprijinindu-se de bară.
Nu știu, dar fac parte din aceeași poveste, scrisă în rate de natalitate, pensii și voturi.
Fie că avem copii sau nu, negociem în tăcere ce ne datorăm unii altora, în timp.
Partea grea e să păstrăm această negociere onestă, fără să confundăm alegerile personale cu vina publică.
| Punct-cheie | Detaliu | Valoare pentru cititor |
|---|---|---|
| Presiunea demografică este reală | Populațiile care îmbătrânesc pun presiune pe pensii și pe sănătate în multe țări | Te ajută să înțelegi de ce această dezbatere revine mereu |
| Taxarea celor fără copii e complicată | Greu de definit „refuzul”, risc de a pedepsi alegeri și situații private | Oferă argumente împotriva propunerilor de politici simpliste |
| Există opțiuni mai echitabile | Taxe progresive, investiții în îngrijire și definiții mai largi ale contribuției | Îți oferă unghiuri de discutat și de distribuit dincolo de „pro sau contra copii” |
FAQ:
- Întrebarea 1 Este posibil legal să taxezi oamenii mai mult doar pentru că nu au copii?
- Întrebarea 2 Părinții nu au deja avantaje financiare față de persoanele fără copii?
- Întrebarea 3 Ar rezolva cu adevărat taxe mai mari pe cei fără copii criza pensiilor?
- Întrebarea 4 Ce poate face cineva fără copii ca să contribuie corect la o societate care îmbătrânește?
- Întrebarea 5 Este alegerea de a nu avea copii egoistă în contextul populațiilor care îmbătrânesc?
Comentarii
Încă nu există comentarii. Fii primul!
Lasă un comentariu