Pensionarii care dau teren apicultorilor plătesc taxe, în timp ce poluatorii primesc subvenții.

Pe o dimineață blândă de primăvară, din aceea în care iarba îți udă încă pantofii, Jean‑Claude merge printre merii lui bătrâni, cu o cană de cafea în mână. Are 72 de ani, e pensionat de la poștă și e mândru de cele trei stupi din lemn instalați la marginea ogorului. Cutii­le nu sunt ale lui. Aparțin unei tinere apicultoare care nu are pământ - doar entuziasm și colonii zumzăitoare.

Înțelegerea e simplă: el împrumută o bucățică din pajiște, ea își pune albinele, iar ei stau la vorbă o dată pe săptămână. Satul are grădini mai bine polenizate. Și nimeni nu se îmbogățește.

Apoi, într-o zi, în cutia lui poștală cade un plic maro. Fiscul. Declarație de „beneficiu în natură” pentru faptul că a dat terenul cu împrumut.

Un gest liniștit, bun, primește brusc o etichetă de preț.

Când generozitatea devine brusc „folosință de teren impozabilă”

Scrisoarea de la fisc nu vorbește limba florilor și a zumzetului. Vorbește despre evaluarea terenului, avantaj de chirie, potențial venit nedeclarat. Jean‑Claude o citește de două ori. Soția lui o citește de trei ori. Nimeni nu înțelege de ce a împrumuta 200 de metri pătrați ca să salvezi albinele ar putea fi tratat ca o mică afacere imobiliară.

Totuși, asta se întâmplă în tot mai multe zone rurale. Pensionarilor care își deschid pajiștile pentru apicultori li se spune că s-ar putea să datoreze bani. Sistemul fiscal vede „folosința terenului”. Nu vede coșurile de fructe mai pline, grădinile de legume care dintr‑odată prosperă sau nepoții care privesc uimiți un roi întorcându-se la amurg.

În satul vecin, Marie, 68 de ani, a făcut același lucru. A lăsat un apicultor local să instaleze o duzină de stupi pe vechea ei pășune, abandonată de mult fiindcă genunchii nu o mai țin pentru munca de altădată. Fără chirie, fără contract. Doar o strângere de mână și câteva borcane de miere lăsate pe masa din bucătărie.

Anul trecut, a primit o solicitare de la autoritățile fiscale care întreba dacă terenul e dat în arendă. I-au sugerat că ar putea fi nevoie să declare „compensație nemonetară”. Miere, practic. „Deci cele trei borcane ale mele de miere sunt impozabile și câmpul meu de trifoi nu valorează nimic dacă nu sunt albine?” a mormăit ea, pe jumătate în glumă, pe jumătate furioasă. În seara aceea, s-a gândit sincer să-i spună apicultorului să strângă tot și să plece.

În spatele acestor scrisori stă o logică rece. Codul fiscal, construit pentru mari proprietari și exploatații mari, tratează aproape orice folosință a terenului ca potențial comercială. Știe să impoziteze un depozit, o parcare, un câmp dat în arendă. Se împotmolește în fața generozității.

Problema nu e că pensionarii devin magnați ai apiculturii. Problema e că legea nu face diferența între o înțelegere corporatistă și un gest social, ecologic, la scară minusculă. Aceleași reguli se aplică fie că e vorba de 20 de hectare de cereale industriale, fie de un colț de grădină lângă un trandafir. Iar acest punct orb descurajează, în tăcere, exact comportamentele pe care campaniile publice pretind că le vor: sprijinirea biodiversității, ajutarea tinerilor agricultori, refacerea ecosistemelor parcelă cu parcelă.

Când poluatorii primesc cecuri, iar aliații albinelor primesc facturi

În cealaltă parte a localității, sosește un alt plic - dar acesta nu are acel miros vag de anxietate. E o notificare de plată. O companie agro-industrială locală tocmai a primit o subvenție frumușică pentru „modernizarea echipamentelor”, care în practică înseamnă pulverizatoare mai mari și distribuție chimică mai eficientă. Pe același pământ de unde au fost smulse gardurile vii și unde domnește monocultura, banii publici curg în direcția opusă.

Contrastul e brutal. Un pensionar care împrumută o peticitură pentru albine e luat la întrebări. O companie care împrăștie pesticide primește sprijin ca să rămână competitivă. Bilanțul politicilor publice sună ca o glumă proastă, făcută pe seama bunului simț.

Luați un scenariu tipic. Un cultivator de cereale primește sprijin, între altele, în funcție de mărimea terenului și producția declarată. E încurajat să țină randamentele sus și marjele stabile. Când lucrurile merg prost, intră în joc scheme de asigurare și ajutoare de urgență.

La câțiva kilometri distanță, o apicultoare se luptă cu colonii în scădere, afectate de aceleași pesticide și monoculturi pe care subvențiile le ajută să rămână pe picioare. Își găsește refugiu pe loturi private mici, oferite de pensionari și mici proprietari. Niciun ajutor oficial pentru albine. Nicio facilitate fiscală specifică pentru cei care găzduiesc stupii. Doar stresul constant al pierderii coloniilor și, din când în când, o sabie administrativă atârnând deasupra capului tuturor.

Privit de la distanță, tabloul pare aproape suprarealist. Pe de o parte, bugetele publice sunt folosite pentru a susține practici care degradează solul, otrăvesc insectele și simplifică peisajele în deșerturi verzi. Pe de altă parte, actele mici care chiar repară acele daune se încurcă în birocrație.

Partea cea mai șocantă nu e nici măcar contradicția. Ci povestea spusă cetățenilor. Suntem îndemnați să „protejăm biodiversitatea”, să „acționăm local”. Dar când oamenii o fac, regulile îi tratează ca pe niște micro-antreprenori suspecti. Sistemul spune „mulțumesc” cu o mână și „unde e partea mea?” cu cealaltă. La un moment dat, oamenii renunță. Iar când renunță, albinele nu depun plângeri. Pur și simplu dispar.

Cum se pot proteja pensionarii și apicultorii fără să renunțe

Există, din fericire, câteva modalități practice de a naviga prin acest câmp minat. Prima: puneți în scris ceea ce toată lumea știe deja în inimă - că nu e o arendă, ci un împrumut gratuit. Un document scurt și simplu poate ajuta, chiar și scris de mână. Menționează că terenul este împrumutat fără plată, pentru folosință necomercială, de mediu și agricolă, fără chirie sau compensații ascunse.

Unii pensionari adaugă o linie foarte concretă: borcanele de miere sunt cadouri, nu plată. Sună evident, aproape copilăresc să precizezi. Totuși, această singură propoziție poate schimba felul în care gestul e interpretat dacă apar întrebări. Birocrația iubește hârtia. Oferiți-i o hârtie care spune povestea reală.

Al doilea reflex: vorbiți cu un consultant fiscal local, un sindicat/uniune a agricultorilor sau chiar cu asociația profesională a apicultorului. Nu pentru un audit mare și scump, ci pentru o discuție de 20 de minute la ghișeu. Deseori există toleranțe, praguri sau interpretări locale care îndulcesc lectura rigidă a legii. Oamenii din spatele birourilor sunt uneori la fel de exasperați ca voi de situațiile absurde.

Am fost cu toții acolo: momentul în care o mică îndoială administrativă începe să roadă bucuria de a face un bine. Tentația e să spui: „Lasă, nu merită bătaia de cap.” Exact acest tip de gând scoate viața din sate și grădini.

A treia idee: scoateți discuția din umbră. Un telefon la primarul local, o scrisoare către consiliul raional/județean, o întrebare pusă într-o ședință publică. Când cazurile individuale devin vizibile, reglementările încep să pară mai puțin teoretice. Și se adună, în tăcere, presiunea ca ele să se schimbe.

„Fără cuplul de pensionari care mi-a împrumutat gratis terenul, aș fi pierdut jumătate din stupi”, a mărturisit o tânără apicultoare. „Nu mi-au cerut niciun ban. În ziua în care au primit o scrisoare de la fisc, și-au cerut scuze față de mine de parcă ar fi făcut ceva rău.”

• Redactați un acord simplu de împrumut: o pagină, semnată de ambele părți, care precizează că terenul este împrumutat gratuit pentru apicultură și biodiversitate.
• Clarificați că mierea sau micile daruri sunt simbolice: descrieți-le ca daruri ocazionale, nu chirie sau compensație regulată.
• Rămâneți sub pragul unei activități „profesioniste”: găzduiți un număr rezonabil de stupi și evitați semnalistica publică ce sugerează un sit comercial.
• Cereți autorităților locale clarificări în scris: un email scurt, datat, de la un birou fiscal sau agricol poate fi prețios în caz de dispute viitoare.
• Conectați-vă cu alți gazde și apicultori: experiența colectivă identifică adesea problemele devreme și aduce soluții comune.

Regândirea celor pe care îi recompensăm: puterea tăcută a gesturilor mici

Întrebarea mai adâncă din spatele acestei povești fiscale ciudate e simplă: pe cine recompensăm ca societate? Pe cel care împrăștie chimicale pe mii de hectare sau pe cel care împrumută o pajiște uitată ca să se hrănească albinele? Bugetele publice spun un lucru. Bunul simț spune altul.

O notă fiscală trimisă unui pensionar poate părea anecdotică. Dar multiplicată cu sute de cazuri similare, devine un semnal puternic: generozitatea vine cu risc, iar extracția vine cu garanții. Semnalul acesta intră în conversațiile de la cafenea, cinele de familie, ședințele consiliului local. Modelează cât de mult îndrăznesc oamenii - sau nu îndrăznesc - să acționeze.

Viața rurală e deja suficient de fragilă fără să adăugăm această tensiune absurdă. Pensionarii sunt adesea ultima verigă din lanțul care ține peisajele vii: întrețin garduri vii, împrumută șoproane, împart unelte, găzduiesc stupi. Aceste gesturi mici și tăcute nu apar în rapoarte guvernamentale sau în cifrele PIB. Pur și simplu țin laolaltă ce a mai rămas din ținutul nostru viu.

Să fim sinceri: nimeni nu citește coduri fiscale înainte să spună „da” unui apicultor care bate la ușă cu un zâmbet timid și un afumător în mână. Oamenii acționează din instinct, din amintirea unei vremi în care vecinii se ajutau fără note de subsol juridice. Dacă legea pedepsește acest instinct, problema nu e instinctul.

Poate aici trebuie să ajungă conversația următoare. Nu doar despre scutiri sau ajustări tehnice, ci despre o alegere politică: să tratăm altfel pământul care găzduiește albine, garduri vii și flori, față de pământul care le alungă. Să creăm adevărate refugii eco-fiscale pentru cetățenii care își împrumută spațiile vieții, nu doar profitului.

Până când această schimbare se va produce, fiecare stup nou pus pe terenul unui pensionar rămâne și un act de speranță, și un mic act de rezistență. Iar fiecare plic maro care cade în acele cutii poștale ne întreabă, foarte încet: de partea cui suntem cu adevărat?

Punct-cheie	Detaliu	Valoare pentru cititor
Clarificați împrumutul terenului	Acord scris, gratuit, care precizează folosința necomercială	Reduce riscul de impozitare neașteptată și de neînțelegeri
Încadrați mierea ca dar	Descrieți-o ca simbolică, ocazională, nu ca plată regulată	Evită reclasificarea ca venit din chirie sau beneficiu în natură
Căutați sfat și sprijin local	Contactați birouri fiscale, grupuri de fermieri, uniuni apicole și autorități locale	Acces la soluții practice, protecții și posibile schimbări de politică

Întrebări frecvente (FAQ)

• Întrebarea 1: Poate fi într-adevăr impozitat ca venit împrumutul unei bucăți mici de teren către un apicultor?
• Întrebarea 2: Cum pot dovedi că borcanele de miere pe care le primesc sunt cadouri și nu chirie?
• Întrebarea 3: Există un număr „sigur” de stupi pe care îi pot găzdui fără să fiu tratat ca o afacere?
• Întrebarea 4: Pe cine pot contacta local dacă primesc o scrisoare de la fisc despre terenul meu împrumutat?
• Întrebarea 5: Există inițiative politice sau civice pentru a schimba aceste reguli nedrepte?